|
Nicu Alifantis |
LUMEA
ROMANEASCA
Nicu Alifantis, la nunta de argint cu muzica
"Mă simt in deplinătatea forţelor
mele artistice"
Un trubadur fara pic de astâmpăr implineste 25 de ani de existenta artistica. L-am ascultat
si l-am iubit deopotrivă, si înainte si după ‘89, ceea ce
înseamnă ca oferta lui de talent si de sentimente e mai presus de
"clipa cea repede", vânturata de conjuncturi. "Nunta de
argint" a lui Nicu Alifantis nu se celebrează numai cu muzica pe care
o serveşte cu atâta credinţa,
ci si cu publicul sau. In cei 25 de ani de cariera artistica, prinţul folkului melancolic a devenit, pentru generaţii întregi de romani, un reper. Suntem bucuroşi sa celebram evenimentul aniversar împreuna,
urându-i din tot sufletul "La mulţi
ani!".
- Nicu Alifantis, iată-va la nunta de argint cu muza muzicii:
cum au trecut aceşti 25 de ani?
- Repede! Chiar vorbeam cu managerul si prietenul meu Aurel Mitran
(care este lângă mine de la începuturile mele artistice) cat de repede au
trecut 25 de ani, cat de tumultuoşi au fost,
prin cate intamplari, unele mai interesante ca
altele, am trecut. Nu stiu cum au zburat anii aceştia!
- Uitându-va peste umăr, înapoi,
care credeţi ca e cel mai important lucru pe
care l-aţi invatat in aceşti 25 de ani de cariera? Care este cea mai
importanta acumulare?
- Faptul ca am un sentiment de siguranţa
profesionala si de bunăstare, chiar: mă simt foarte in forta, in deplinătatea forţelor
mele artistice, am in continuare dorinţa de a
munci si de a face tot felul de lucruri. Experienţa
acumulata pana acum e ca un bulgare de zăpada care se tot rostogoleşte si devine din ce in ce mai mare, pe
măsura ce anii trec. Deci, din punct de vedere profesional, anii aceştia m-au făcut sa adun in mine o zestre
considerabila.
- Dar din punct de vedere al relaţiilor
cu oamenii? Totuşi, aveţi
in jurul dvs. un cerc de prieteni foarte pretiosi si
foarte fideli, in acelaşi timp muzicieni de mare
valoare.
- E foarte adevărat ca si din punct de vedere al relaţiilor interumane, anii aceştia
au însemnat foarte mult pentru mine. Daca mă uit in urma, de la începuturi
pana in prezent, lista cu prieteni si colaboratori pe care ar trebui s-o fac ar
fi groaznic de lunga. Rămâne doar satisfacţia
ca am avut ocazia sa lucrez cu nişte oameni
extrem de importanţi, de mare caracter si foarte
buni profesionişti. Lucru care, pentru mine, a
însemnat enorm, la începuturile mele, pentru ca m-a obligat sa mă ridic la
nivelul lor. Voi aminti, totuşi, de doi dintre
prietenii mei, pe care-i consider parintii mei
spirituali, pentru ca de la ei am invatat multe
lucruri si lor le datorez începuturile mele: Mircea Florian si Adrian Enescu.
De la Mircea Florian am invatat ce e cu muzica de
teatru, de la Adrian Enescu am invatat ce e cu muzica
de film, cu studioul de înregistrări, ce e cu muzica in general. Apoi, a
mai fost o întâlnire care a însemnat iar foarte mult pentru mine. Exact imediat
după venirea mea in Bucureşti, am avut un
angajament intr-un bar care se numea Tic-Tac (pe
fostul bulevard 6 Martie), unde, intre 1976-1977 - cat am cântat eu acolo - se
întâmplau nişte seri absolut extraordinare.
Acolo am cunoscut o "garnitura" de muzicieni extrem de valoroşi: Johnny Raducanu,
Paul Verheimer, Eugen Gondi,
Marius Popp, Aurelian Andreescu. A fost prima si ultima mea încercare de a
cânta intr-un bar (nu ca nu mi-ar mai fi plăcut
s-o fac, dar nu s-a mai ivit ocazia), dar mi-a adus o experienţa
extraordinara. La Tic-Tac era o anumita stare si o atmosfera artistica ce nu se
mai întâlnea in alte locuri similare in acea epoca, acolo am cunoscut o groaza
de artişti mari ai vremii, care frecventau acel
bar, acolo era o emulaţie spirituala si
artistica cu totul si cu totul deosebita.
- Ce credeţi ca s-a pierdut din
spiritul, din atmosfera acelei epoci? Cum mai este comunitatea muzicala acum?
Cum va simtiti intre colegii dvs. de breasla? Mai
este aceeaşi unitate, acelaşi
spirit de solidaritate, aceeaşi atmosfera de emulaţie artistica, sau fiecare artist
"creste" singur?
- Intr-adevăr, acum, fiecare
"creste" singur si legăturile interumane dintre membrii comunitatii artistice sunt un pic deteriorate in aceasta
perioada. Explicabil, intr-un fel, dat fiind
contextul socio-economico-politic
in care ne învârtim. Atunci, in anii ‘70, era o oarecare detensionare a
sistemului comunist, exista o oarecare linişte
si o oarecare stabilitate. Nebunia zilei de azi afectează foarte tare relaţiile interumane. Exista insa
un spirit de solidaritate al breslei, cel puţin
intre o parte dintre colegii mei exista o coeziune, o unitate, sigur, poate nu
atât de manifesta cum era înainte de ‘89, dar ea exista si astăzi,
indiscutabil.
- Care este cel mai inedit concert pe care l-aţi
susţinut in cariera dvs. de pana acum? Mi-aţi spus ca aţi cântat
mult prin tara si aiurea, in cele mai neobişnuite
locuri.
- Greu de spus, oh, au fost atâtea, si pe urma fiecare concert are
un inedit al lui, indiferent unde se întâmpla el. Au fost concerte care au fost
teribil de avangardiste si de curajoase pentru vremea respectiva - cum a fost
recitalul pe care eu l-am jucat din 1984 pana in 1989 la Teatrul Mic - un
recital in care eu cântam singur, cu chitara, fara
nici un fel de amplificare, plimbându-mă printre cei o suta de spectatori,
cat cuprindea sala. Un alt spectacol special a fost cel de la Sala Polivalenta,
din 1988, unde alături de o trupa extraordinara de prieteni si de mari
muzicieni am fost fata in fata cu vreo sase mii si
ceva de oameni - Sala Polivalenta plina si Securitatea era in maxima alerta.
Întâmplarea a făcut ca totul sa iasă bine si sa ramana
o amintire frumoasa acel concert, dar si astăzi mă gândesc ce curaj
nebun am avut, in ciuda tuturor avertismentelor, sa demarez acel proiect. Apoi,
îmi amintesc de un turneu foarte frumos in Franta,
realizat in compania unei harpiste aflate in mare voga la vremea aceea, cu care
cântam in catedrale. A fost, iarasi, o experienţa noua pentru mine, suna fantastic muzica
noastră in catedrala, iar starea pe care ti-o dădea locul era cu
totul si cu totul deosebita. Am cântat de multe ori prin cămine culturale,
in sate uitate de lume, la lumina lumânărilor, sau chiar in oraşe unde, in timpul spectacolului, se întrerupea
curentul electric (măsura de economie!) si mă trezeam ca trebuie sa ţin pe scaun, in întuneric, linistiti,
câteva sute de oameni, doar eu si chitara mea, fara
amplificare, bineinteles. Un alt spectacol special,
îmi amintesc acum, l-am susţinut intr-un sătuc, un cătun din Delta, eram intr-un turneu micuţ prin localitatile din zona împreuna cu cativa
actori: Leopoldina Balanuta (Odihnească-se in
pace!), Mitica Popescu, Dinu Manolache, Rodica Negrea. Spectacolul nostru de
muzica si poezie s-a derulat pe o scena improvizata intr-o
coşmelie acoperita cu stuf, oamenii (lipoveni barbosi si curioşi,
dimpreună cu nevestele lor) erau asezati in fata
noastră, pe doua rânduri de scaune, iar noi cântam si recitam fara amplificare, pentru ca nu era curent electric in sat.
Si, la un moment dat, am văzut, de pe scena aceea improvizata, cum se
deschide uşa din fundul coşmeliei
si apare o... capra. Era o capra melomana, care a venit printre cele doua
rânduri de scaune pana in fata scenei, s-a uitat atent la mine si apoi a stat aşa pana mi-am terminat recitalul, după care a
behăit a încântare si apoi a plecat, cu demnitate, pe aceeaşi
uşa pe care venise, neuitand
sa lase in urma un şirag de maslinute.
- Si tot din şirul întâlnirilor
dvs. memorabile, v-as ruga s-o evocaţi aici pe
cea cu trupa "Phoenix".
- Da, eu eram puşti pe vremea aia,
eram la începuturile mele, prin ‘73, si Nicu Covaci mă simpatiza foarte
mult si credea in mine. Si când a venit trupa "Phoenix" la
Brăila, eu i-am invitat pe toţi la mine acasa, după concert, spre disperarea parintilor mei si a vecinilor, care s-au trezit
dintr-odată asediaţi de nişte
persoane atât de celebre, dar atât de fioroase - cum arătau ei la vremea
aceea - cu pletele lor mari, cu bărbi uriaşe,
imbracati in cojoace miţoase
de oaie. Si a fost un chef extraordinar si o noapte de pomina, iar a doua zi a
fost o excursie pe Dunăre cu un ponton tras de o şalupa,
in decursul căreia s-a băut foarte multa bere si s-a mâncat enorm de
mult ghiudem. E greu sa uiţi astfel de
întâlniri! La fel de frumoasa a fost o întâlnire a mea cu Nicu Covaci la el, la
Osnabruck, in Germania, unde locuieşte
acum, si unde am descoperit un Phoenix rătăcit pe alte meleaguri si
rupt de cordonul lui ombilical - de etnosul romanesc,
balcanic. Si pentru mine a fost o surpriza foarte plăcuta sa-l găsesc
acolo ca pe "Haiducul din Osnabruck",
pentru ca el era acel tip care sarea peste tejghele, ciupea chelneriţele
de fund, juca table - era extraordinar de balcanic. In toata acea lume
germanica rigida, el era dintr-o data o pata de culoare, de sunet si de
imagine.
- Si pentru ca ati vorbit de balcanism,
as vrea sa-mi spuneţi daca va simtiti si dvs. un balcanic, un levantin, pentru ca din sonoritatile muzicii pe care o compuneţi,
asa transpare.
- Ce exista sigur balcanic in mine este originea mea -
jumătate grec (din partea tatălui), jumătate machedon
(din partea mamei). La fel, undeva in familia mea, mai sunt ceva turci "strecuraţi", ceva bulgari "strecuraţi". Deci am o "zestre"
balcanica foarte solida. Apoi, mai punem la socoteala si toata copilăria
si adolescenta mea, petrecute in Brăila, care era, la vremea aceea, un oraş special, si unde trăiau laolaltă, in
buna pace, multe etnii, se vorbeau multe limbi, lumea era speciala, portul
influenta in buna măsura viata oraşului, la fel si Balta Brăilei. Dunărea inghetata pe care veneau lupii iarna in oraş,
grănicerii care-i impuscau, bataile
care se iscau prin cârciumi, minaretele geamiilor, sonoritatile
bizantine ale slujbei la biserica greceasca - toate acestea se
sedimentează înăuntrul tău, iţi
modelează caracterul. Da, s-ar putea sa fie o legătura foarte
puternica intre mine si spaţiul acesta balcanic,
levantin.
- O legătura pe care n-aţi
negat-o niciodată nici in muzica dvs...
- Nu, ar fi fost si caraghios sa neg ceva ce port cu mine, in
zestrea mea sufleteasca si care transpare, după cum aţi
remarcat, si in cântecele mele. Mă simt bine in pielea mea de greco-machedon. Intre timp, am observat ca tendinţa
generala este de a ne îndepărta si de a nega tot ceea ce e balcanic in fiinţa noastră (România era si este o tara foarte
balcanica), pe motiv ca asta nu ne-a adus decât neplăceri. Alţii speculează in folosul lor aceasta
trăsătura: am văzut, de exemplu, concertul lui Goran Bregovic la Bucureşti, de la
sfarsitul anului trecut - un muzician care nu numai
ca nu se dezice de originea sa, dar o face publica la un mod vehement, si
fructifica muzical cu mare succes zestrea sa balcanica.
- In afara melodicitatii specific
balcanice a unor piese, in concertele dvs. împreuna cu trupa "ZAN",
apar instrumente arhaice, tradiţionale.
- Da, apare cobza, acordeonul, iar in concertele viitoare vor mai
apărea si buzukia, ţambalul,
cimpoiul. Mie îmi plac sonoritatile cat mai diverse
si cat mai de culoare si atunci apelez la astfel de instrumente (pe nedrept
uitate, intre noi fie vorba, de către muzicienii contemporani). Aşa se face ca am apelat si la un instrument indian -
sitar - foarte spectaculos ca sonoritate.
- Ce va doriţi cel mai tare in
momentul acesta, domnule Alifantis?
- Îmi doresc sănătate, putere de munca si linişte împrejurul meu si al tarii asteia.
Am câteva proiecte, nu sunt multe, dar sunt foarte grele si as dori sa le duc
la bun sfarsit anul acesta. Lucrez la nişte muzici de teatru: un musical la Teatrul Naţional din Cluj - "Divanul persian" al lui
Sadoveanu, in regia lui Grigore Gonta, un proiect mai vechi cu Catalina
Buzoianu - "Mireasa cu gene false" la Theatrum
Mundi si tot cu Catalina Buzoianu - "Mediteranee", o continuare la "Kira Kiralina", pe un
scenariu bazat tot pe poveştile lui Panait
Istrati. In afara discului meu de care va vorbeam, ar mai fi acest remake al
Paulei Seling, care va apărea in martie si pe
care l-am încercat ca pe un experiment care se anunţa
de succes: deja melodia "Ploaie in luna lui marte" este foarte in
voga. Ar mai fi nişte turnee de cluburi, in Bucureşti si in tara, de rodaj pentru turneele mari pe
care le anticipez pentru acest an (cu ajutorul unor sponsori serioşi, desigur). Sper ca anul acesta sa-mi
aducă mari satisfacţii; in general, mie, in
anii impari mi-a mers considerabil mai bine decât in anii pari.
- Va uram sa ajungeţi sa sarbatoriti sănătos si plin de forta si nunta de aur a carierei dvs.!